Ma uit in jurul meu si ma intristez intr-un fel.Vad atatea persoane care au tot ce si-au dorit si din lipsa de adrenalina , ajung sa traga linie dupa linie, sau la primul hop in viata fac asta. Ma simt neputincioasa in fata unui praf , pe care , sincer, il urasc…mi-a luat cea mai buna prietena acum doi ani de zile.Mult timp m-am simtit vinovata ca nu am facut nimic ca sa o readuc pe drumul cel bun. S. era un copil dintr-o familie mediocra, cu un frate ce avea un handicap sever si pentru a-si ajuta familia devenise dama de companie, escorta mai bine zis. Iubitul ei din vremea aceea nu stia cu ce se ocupa ea, un dobitoc care ii manca banii ( ca doar vorba aia: „Banii facuti pe pizda se duc pe pula”) si pe deasupra o batea.Prima data a tras cocaina cu un client de-al ei si a gasit un fel de refugiu in asta si dupa aceea a continuat.Am aflat tarziu, gasind bani facuti sul si un card langa, ce facea ea. Nu a vrut sa recunoasca decat in momentul in care am presat-o , rascolindu-i toata casa si amenintand-o ca ii spun iubitului ei cu ce se ocupa.A inceput sa planga si m-a pus sa jur ca nu o sa fac asta niciodata( am mai scris putin despre asta) S-a detasat de mine, usor , usor pana cand ajunsesem in stadiu de a nu mai sti nimic despre ea si de a nu o mai gasi.Cand am dat de ea, nu mai ramasese decat o amintire, o poza pusa pe un monument rece de marmura langa expresia: „Vei ramane vesnic in amintirea noastra!”.Mama ei mi-a dat o scrisoare adresata mie in care imi scria ca ii pare rau ca m-a mintit , ca s-a detasat de mine, dar ca nu a vrut sa traga pe nimeni prin noroiul in care ea intrase si ca am fost cea mai buna prietena  a ei.

M-am urat  pe mine pentru ca am fost o prietena rea , am urat-o pe ea pentru ca s-a drogat si nu a vrut ajutor.

Un prieten imi spunea la vremea aceea : ” Nu a avut curajul sa lupte cu viata si problemele ei, in schimb a avut curajul sa ia cea mai mare si grea decizie: sa isi ia viata”.